autor: Andreea Marin, jurnalist RRA, Bursier JTI
Unul dintre ultimele avioane care a decolat de pe Aeroportul Zaventem din Bruxelles, marți seară (n.r. 17 martie 2020), aparținea Companiei TAROM și era plin de români. N-am văzut niciodată în viața mea Aeroportul Zaventem atât de gol. În duty free, unele magazine erau închise, iar altele funcționau cu multe rafturi întregi goale.
O atmosferă foarte apăsătoare chiar și printre pasagerii acestei curse. Doar 4 oameni aveau măști și doar 2 mănuși. Nimeni nu se mai înghesuia pe culoare să-și ocupe locul. Toți cu gândul departe și priviri în gol. Mergeau liniștiți și cu capul plecat. Total neobișnuit pentru un zbor spre casă. Nu-i așa?…
La îmbarcare în dreptul meu un domn de aproape 50 de ani se uita la alții ce fac și făcea și el la fel. Dintr-o dată s-a întors către mine și mi-a spus: ”Nu mai pot de frică. Zbor prima dată în viața mea. Șunt șofer de TIR și merg cu el peste tot. Nu mi-e teamă de nimic când sunt în el… dar acum zbor prima dată în viața mea și mi-e frică.”
Avea familia în țară și lucra de ani buni ca șofer de TIR. Fusese obligat din cauza măsurilor restrictive de transport să-și lase, în Bruxelles, camionul înmatriculat în Belgia. Îmi povestea că telefonase soției și-i promisese că se-ntoarce acasă. În Belgia nu mai avea ce face pentru o perioadă lungă de timp. Transporturile non-urgente fuseseră sistate, iar în țară se instituise măsura izolării generale.
”Știți, vă rog, cum se completează formularul?”…
Alt decor; același loc. Pe scaunul de lângă mine o domnișoară cu o mască albă, mototolea aproape compulsiv foaia cu declarația pe proprie răspundere cu privire la interacțiunile cu eventuale persoane bolnave de coronavirus și vizitarea unor locuri cu potențial de risc. Mi se plângea că nu prea știe cum să o completeze și-mi cerea sfatul. Adevărul este că documentul era destul de stufos, cu scris foarte mic și greu lizibil din cauza unei imprimante defecte – probabil – care nu mai putea să gestioneze corect fluxul din cartuș. Am aflat mai târziu că formularul pe care l-am primit la desck-ul check-in-ului era modelul olandez tradus în limba română. În avion, celor care nu-l aveau li se puneau la dispoziție două alte tipuri. Aparent mai lizibile, dar total diferite între ele și față de cel pe care-l aveam noi. ”Nu contează, ne-a șoptit stewardesa cu un zâmbet reținut pe care-l puteai ghici în spatele măștii albe și ușor transparente. Sunt în fond aceleași informații cuprinse în ele!” Ne-am liniștit; nu trebuia să mai completăm un altul.
Drumul se dovedea mai lung decât am fi crezut toți. Și nu pentru că s-ar fi lungit cumva, ci pentru că răbdarea începe să ne joace feste. Începuserăm să ne foim în scaunele noastre în tăcere, iar un domn care stătea în spatele meu pe celălalt rând, mi-a cerut cu foarte mare prudență un pix. Poate nu voiam să i-l dau, se gândea, de teama virusului. I l-am dat. L-a luat timid și încurcat și s-a apucat să-și completeze formularul. Pe tot parcursul drumului am fost serviți și doar la cerere expresă cu un pahar de apă. Probabil din prudență să nu se răspândească și mai mult virusul, dacă s-ar fi aflat printre noi…
Eu ce fac acum?…
Am ajuns la destinație. În Aeroportul Otopeni, un prim control al angajaților DSP. Fusesem avertizați că vom fi scanați și ni se va lua temperatura. Nici vorbă de așa ceva. Cei doi inspectori și ei cu mască și halate ne întrebau dacă ne-am conpletat formularele și ne spuneau la solicitarea noastră să le lăsăm la controlul documentelor. În spatele meu, 3 tineri, fără niciun fel de bagaj și îmbrăcați ca rapper-ii de pe vremuri. Unul dintre cei doi inspectori a strigat după ei:”Stați acasă 14 zile. Nu glumesc. Vine poliția după voi să vă verifice.”
Lângă mine, un domn îmi face semn să trec în fața lui. Am ezitat. Nu ne grăbeam toți acasă?… Se pare că nu. El mi-a recunoscut:”Unde să mă duc? Acasă? La nevastă și copii?… Să-i pun în pericol?”… Mă văd obligată să-i răspund: ”Păi, nu. Vă duceți în altă parte să fiți singur.” ”Unde? îmi dă el replica. Pe stradă?… N-am unde. Credeți că am plecat din țară de prea mult bine?” Nu i-am mai răspuns nimic. Îmi venea rândul la controlul documentelor. I le-am înmânat poliștului de frontieră care m-a rugat să îmi dau puțin masca la o parte să vadă dacă sunt acceași din poza de pe cartea de identitate. S-a lămurit și mi-a urat zâmbind:”Izolare plăcută!”
Ce-i de făcut ?
De plecat de la aeroport spre casă am plecat cu un taxi. Șoferul îmi spunea mie, dar de fapt părea să vorbească mai mult pentru el: ”Noi avem cea mai grea misiune, domnișoară. Îi conducem acasă – când vor să ajungă acasă! – pe toți care vin din Stăinătate. De 17 ani lucrez ca șofer de taxi în Italia și e suficient să muncesc o săptămână să trăiesc o lună întreagă. Îmi întrețin toată familia, dar aici nu ai cum. Am revenit în România de sărbători să rezolv problemele în instanță cu o casă mai veche și m-am angajat ca taximetrist. Patronul îți stabilește un plan foarte mare pe care-l faci cu greu și trebuie să-i dai aproape toți banii. Eu, luna trecută de exemplu, a trebuit să pun din buzunarul meu 150 de lei. Aaaaa și încă ceva. Am dus acasă azi un tânăr care venise singur în avion din Suceava. De ce or mai zbura avioanele astea?… Și am mai luat o domnișoară care se întorcea din Italia. Mi-a spus că știe că trebuie să stea acasă, în izolare, dar ar vrea să treacă mai întâi pe la Mall. A intrat și nu s-a mai întors. Cred că și-a uitat o cheie în mașina mea. Am dat pe stație, dar nici până la ora asta nu m-a căutat nimeni să-i returnez cheia.”
Sursa: clubeconomic.ro